„Fiecare epoca are convingerea nestramutata ca lupta dusa de ea e cea mai insemnata dintre toate.”
– Henrich Heine.
Expresia „arte marţiale” se referă la stilurile tradiţionale de luptă, caracteristice în mare parte pentru Orient, deşi denumirea este aplicată şi altor practici, care îmbină confruntarea fizică cu aspectul spiritual sau estetic. Artele marţiale cunosc o mare varietate de stiluri şi şcoli, existînd astăzi între ele dispute legate de legitimitate. Unele stiluri au dezvoltat mai mult latura de atac, concentrîndu-se pe tehnici de lovire în punctele slabe ale adversarului, în timp ce altele s-au orientat îndeosebi asupra tacticilor de apărare, deşi în general se încearcă a combina mişcările de apărare cu cele de atac.
În limba japoneză există trei termeni pentru a denumi artele marţiale, şi anume: „budo”, „bujutsu” şi „bugei”. În timp ce „bugei” şi „bujutsu” înseamnă aproximativ acelaşi lucru (rădăcina bu semnifică „războinic”, „luptător”, iar gei şi jutsu sunt caracterele pentru „artă”, „tehnică”), o diferenţă mai semnificativă apare între bujutsu şi budo, bugei fiind mai rar folosit. Aceşti termeni subliniază într-un fel şi deosebirea dintre artele marţiale tradiţionale şi cele moderne, denumite şi koryu budo şi respectiv, gendai budo. Dacă în primul caz accentul este pus mai mult pe tehnică, adică pe partea fizică a antrenamentului, atunci în cel de al doilea caz se consideră că tehnica trebuie să fie însuşită paralel cu o autodezvoltare de natură spirituală. Acest ultim sens se regăseşte în terminaţia do din budo, care înseamnă „cale”, fiind acelaşi do şi din alte arte tradiţionale japoneze, cum ar fi shodo, caligrafia sau „calea scrisului”, sau kado, „calea florilor”. Calea (do) este înţeleasă ca o permanentă îmbunătăţire pe plan spiritual.
Dezvoltarea artelor marţiale din Japonia este strîns legată de clasa războinicilor, adică a samurailor, care erau singurii ce aveau dreptul de a purta arme. Ei trebuiau să fie experţi într-o serie de tehnici de luptă : lupta cu sabia, aruncatul lăncii, folosirea arcului şi a săgeţii, lupta corp la corp, fără utilizarea armelor. Astfel s-a dezvoltat bushido, codul de onoare al samurailor, prin care se stipula loialitatea faţă de suveran. Samuraiul trebuia să fie pregătit să-şi dea chiar şi viaţa pentru clanul din care făcea parte. Deşi legăturile de clan şi familie erau foarte puternice, pe cîmpul de luptă se afirmau individualităţi, astfel că fiecare samurai tindea să fie expert, fără a se baza pe ajutorul camarazilor lui. Treptat, tehnicile s-au perfecţionat atît de mult, încît mişcările au ajuns să fie formalizate (kata). Instruirea a început să fie făcută de un maestru (sensei), iar stilurile de luptă au devenit organizate în sisteme. Şi armele au cunoscut o evoluţie: de la arc se trece la sabie, de la sabia scurtă, la una mai lungă. Se spune totuşi că dezvoltarea armelor la samurai ar fi fost mai lentă decît în alte părţi ale lumii, ceea ce explică ataşamentul lor faţă de acestea, precum şi atenţia ce le-au acordat-o. Perfecţionarea tehnicilor a avut loc în urma unor perioade de pace, mai ales după secolul al XVII-lea, cînd clasa samurailor a fost puternic influenţată de religia budistă şi cea sintoistă, dar şi de curentul filozofic confucianist. Aceste principii se regăsesc şi în bushido, încă de la introducerea principiilor Zen în jurul secolului al XIII-lea. Astăzi se invocă Zen ori de cîte ori se consideră că ar fi latura spirituală a artelor marţiale, deşi la origine Zenul a avut impact asupra samurailor datorită aspectelor sale mai mult practice, legate de autocontrol, disciplină, şi intuiţie pe cîmpul de luptă. Totuşi, samuraii nu au avut ca ocupaţie exclusivă practicarea artelor marţiale, ei doar considerau că trebuia să le aibă la îndemînă şi să facă un aranjament de ikebana, spre exemplu.
Prin koryu budo (koryu este denumirea folosită pentru orice fel de stil sau şcoala tradiţională, nu numai de arte marţiale) sunt desemnate artele marţiale clasice, adică cele dinainte de epoca Meiji (1868 – 1912). Un eveniment important în delimitarea celor două perioade este edictul Haito din 1876, care interzicea purtarea de arme persoanelor ce nu faceau parte din forţele de ordine. Asta i-a afectat în mod deosebit pe samurai, forţaţi să se adapteze noilor condiţii. Pentru a nu se pierde tradiţia practicării artelor marţiale, după instaurarea Meiji, acestea au fost incluse în programele de studii şcolare. În perioada ambițiilor imperialiste ale Japoniei, soldaţii erau instruiţi în domeniul artelor marţiale, care, ulterior, în timpul ocupaţiei, au fost interzise. Au renăscut însă graţie popularităţii cunoscute în rîndurile soldaţilor americani.
Prin opoziţie, gendai budo sunt artele marţiale moderne, sau care s-au dezvoltat începînd din epoca Meiji, fie cu pornire de la la koryo, sau independent de stilurile vechi. Exemplele prototipice sunt aikido şi judo, ambele dezvoltate cu începere din secolul XIX. Totuşi, multe stiluri se regăsesc, atît în cele tradiţionale, cît şi în cele moderne, diferenţa de denumire fiind în terminaţie, care este jutsu, pentru cele tradiţionale, şi do, pentru cele moderne. Totodată, şi metodologia este diferită, cele tradiţionale încercînd să reînvie vechea tradiţie.
Istoria Artelor Marţiale în Republica Moldova
Republica Moldova, o țară relativ mică, situată într-o zonă strategică delicată, a avut de suferit pe parcursul mai multor veacuri, iar oamenii, deşi au îndurat frig, război și foame nu și-au pierdut cumpătul... Din păcate, numărul mare de moldoveni aflați la muncă peste hotarele țării au creat o situaţie dureroasă, în care copiii, viitorul nostru, cresc fără supravegherea maturilor, fără dragostea părintească şi fără o educaţie revendicată de un popor civilizat.
De-a lungul anilor Moldova a fost un teren propice pentru dezvoltarea diferitor stiluri de arte marţiale: japoneze, vietnameze, coreene, europene. Unele au avut o dezvoltare mai rapidă, bucurîndu-se de o popularitate înaltă, altele însă au evoluat lent, menţinîndu-se la nivel de subsol. Nu este secret că, potrivit principiului unitate în diferenţă, diversitatea stilurillor în luptă face mai interesantă conlucrarea. De aceea cultivarea performanţelor nu depinde de orientarea sportivă practicată, ci numai de propriile dorinţe şi eforturi.
Această „măiestrie” este pentru tineri o treaptă de trecere din lumea copilăriei în cea a adolescenţei, deoarece, prin practicarea artelor marţiale tînărul îşi formează caracterul şi personalitatea. În sala de sport îţi găseşti liniştea sufletească, indiferent de funcţia pe care o deţii în societate, şi îşi formezi o condiţie fizică şi o tradiţie personală de luptător puternic.
În prezent această ocupaţie este un „brand”, care întruchipează bărbăţia, încrederea în propriile forţe, armonia sufletească, caracteristic chiar şi pentru unii lideri politici, de exemplu, Vladimir Putin.
Cred că orice om va fi mîndru de trecutul său, dacă prin dezvoltarea sa fizică şi spirituală a contribuit la crearea unei imagini bune ţării sale.
În Republica Moldova sunt mulţi renumiţi maeştri şi adepţi ai orientărilor marţiale care, în viziunea mea, merită o atenţie deosebită, deoarece prin activităţile lor au adus ţării noastre rezultate remarcabile.
La sfîrşitul anilor 70 ai secolului trecut, Moldova a fost invadat de o 'epidemie' sub denumirea exotică pe atunci 'karate'. De această 'boală' au suferit mii de oameni - de la pioneri pînă la pensionari. Nici pînă şi nici după acel moment asemenea euforii sportive nu au avut loc în Moldova. Deşi numărul de secţii de Karate creştea rapid, sălile nu erau încăpătoare pentru toţi doritorii. Şi cum priveam pe atunci rarele filme video, neştiind cum au nimerit în URSS, cu elemente de lupte orientale! Ele nu erau pentru tineri o pasiune, ci o dragoste adevărată.
De-a lungul anilor, în Moldova Karate a cunoscut succese şi înfrîngeri. Genul de luptă era interzis, aprobat, redenumit, dar nu a dispărut. Primele grupe de karate s-au format în Chişinău şi Bălţi, şi activau pe ascuns. Antrenamentele aveau loc unde se putea: se arendau sălile de sport din şcoli, fabrici, complexe sportive. Toţi lucrau cu dăruire deplină, şi se bucurau de orice informaţie despre Karate, foarte puţină pe atunci. Se întâmpla foarte rar să găseşti o carte în original, şi practic imposibil să-i faci o copie. Prin urmare, cartea de cele mai multe ori era fotografiată iar apoi tipărită în exemplarele necesare.
Cărţi în limba rusă şi moldovenească nu erau, trebuia de făcut traduceri din original. Erau tineri complet înnebunişi de karatePînă în 1979, comunitatea karatiştilor a fost necunoscută. În club se putea ajunge numai la recomandarea oamenilor din anturajul acesteia. În decembrie 1978 la Moscova a fost fondată Federaţia de Karate a URSS. V. Kuprieanov a devenit preşedinte. Au fost atestaţi, pentru prima dată, 130 de antrenori de Karate din Uniune. După aceea, evaluări similare au fost efectuate în fiecare an, iar faţă de antrenori erau înaintate sarcini din ce în ce mai mari. Foarte des, antrenorii, deja atestaţi, nu reuşeau să-şi confirme competenţa la urmatoarea evaluare şi pierdeau dreptul de a antrena. Primii antrenori din Republica Moldova au fost A.M. Dmitrienko, V.G. Karanfil, R.Z. Receevskii, E.M. Zeliţer, P.A.Apeksimov. În anii următori, lor li s-au alăturat A.V Kresin, S.I. Krasulia, A.I Berezovskii şi eu. În prezent, niciunul dintre ei nu practică activitatea de antrenor. În Moldova de asemenea a fost fondată Federaţia MSSR la karate, unde V. Karanfil a fost vicepreşedinte. Preşedintele atunci a fost ales din rîndul demnitarilor. În noiembrie 1979 Comitetul sportiv al MSSR a organizat primul concurs republican. Primii campioni ai Moldovei au fost: V. Kupcenko, A. Kresin, V. Golic, V. Andrianov, B. Salikov, P. Arnaut, V. Arnaut.Panfilov Vladimir,Sergei Scripnic.